Pantaleonescu Weblog!

Deşi moartea sa prematură a pus capăt unei evoluţii de excepţie, stingându-se din viaţă la vârsta de doar 37 de ani, asta n-a anulat în niciun fel titulatura de pictor şi arhitect de seamă al Renaşterii italiene.

S-a născut în primăvara anului 1483, într-o familie de artişti, tatăl său, Giovanni di Santi di Pietro, fiind pictor de curte al principilor de Montefeltro, din Urbio, oraşul natal al lui Rafael. Dar, din păcate, la vârsta de 11 ani, Rafael rămâne orfan. După anii de ucenicie petrecuţi alături de tatăl său şi după dispariţia acestuia, îşi transferă activitatea artistică în atelierul lui Perugio, ajutându-şi maestrul în realizarea multor comenzi. Prima pictură a lui Rafael este „Logodna Fecioarei Maria”, realizată sub puternica influenţă a lui Perugio. La vârsta de numai 17 ani, numele lui Rafael este menţionat drept „magistru”, desemnând astfel măsura talentului său. În studiul său asupra artelor picturale, Rafael îşi îndreaptă o atenţie specială spre cuceririle lui Massacio, Leonardo da Vinci, Michelangelo.

La scurt timp după acesta, pictează cele două tablouri, „Sfântul Mihail şi satana” şi „Sfântul Gheorghe şi balaurul”, demonstrându-se astfel cât de mult a evoluat Rafael într-un scurt răstimp. Ambiţia în demersul perfecţionării sale devenea din ce în ce mai mare. Părăseşte astfel Florenţa, unde se exercită pentru o perioadă, şi pleacă cu arhitectul Bramante, pentru a începe lucrările de construcţie a Bazilicii Sfântul Petru din Roma. În anul 1509 se apucă de lucru fără întârziere, luând parte la decorarea „stanze”-lor , camerele apartamentului papal din Vatican. Aici ia naştere una dintre cele mai importante creaţii ale sale, „Şcoala ateniană”. La cererea personală a papei, frescele din Stanza della Segnatura abordează temele: Adevărul, Bunătatea şi Frumuseţea. Stilul fin şi generos al lui Rafael l-a încântat în aşa măsură pe papă încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeştri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael.

Execuţia acestor lucrări durează până în anul 1517. În felul acesta, creşte rapid renumele lui Rafael. Entuziasmat de talentul marelui artist, papa îl sfătuieşte să glorifice epoca antichităţii romane, anume în Roma, oraşul celor mai strălucitoare monumete din acea epocă de glorie, îndemnându-l să execute desene pe această tematică. Dar, din păcate, acest proiect nu a mai fost dus la capăt, pentru că Rafael moare subit în anul 1520, la numai 37 de ani. Este bine de adăugat faptul că în opera lui Rafael un loc aparte l-a avut frumuseţea feminină. Seria madonelor sunt elocvente în acest sens: „Fecioara Maria”, „Madona cu sticlete ”,

„Madonna dell-Impannata”, „Madonna di Foligno”, „Madona Sixtină”, „Madonna della Sedia” etc. Îţi vine să faci această sublimă remarcă, nu există un pictor care s-ar putea întrece cu Rafael în surprinderea frumuseţii umane, fiindcă Rafael reuşea să surprindă cu inima. Se spune că în spatele abordărilor sale picturale, pe tema frumuseţii feminine, au stat aventurile artistului. Un exemplu în acest sens îl constituie lucrarea „Fornarina” („Brutăriţa”), fiind realizat după modelul iubitei sale din Roma şi despre care unii susţin că ar fi murit chiar în braţele ei. Un alt tip de frumuseţe feminină pe care l-a abordat Rafael a fost şi cel din mitologia greacă-romană. Reuşeşeşte astfel să realizeze „Triumful Galateei” la comanda bancherului Agostini Chici. Galateea este curtată de uriaşul ciclop Polyphemos, care încearcă să o seducă. Ea îl respinge deoarece este îndrăgostită de frumosul păstor Akis.

Când însă află că Polyphemos este fiul zeului Poseidon, Galateea, de teamă, încearcă să-şi ascundă dispreţul sub vălul bunăvoinţei. Scena se desfăşoară pe mare. Carul-scoică tras de delfini este înconjurat de tritoni şi nereide. În car, în poziţie triumfală, stă Galateea. Cu măiestria sa, Rafael ştie să releve din scena prezentată întreaga expresie conţinută în ea. Rafael a lăsat în urma sa o operă impresionantă. Încă în timpul vieţii a fost considerat unul dintre cei mai mari artişti ai epocii. Deşi a avut o viaţă scurtă, a crescut numeroşi discipoli, printre care talentatul Giovani da Udine. Ingres i-a purtat toată viaţa o nemărginită admiraţie, iar Dealacroix a manifestat o atenţie specială asupra efectelor cromatice ale lui Rafael.

La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune.

De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov. „Fericită eşti tu, femeie văduvă”, i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă”. Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de 7 ani. În timp ce vizita, împreună cu mama sa, o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă. La vârsta de 10 ani s-a îmbolnăvit foarte grav.

La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc. La doi ani după ce a intrat la mânăstire, s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „ Eu m-am încredinţat Celui ce este adevărat doctor, al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici”. La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”! După ce l-a atins cu un toiag, lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. La 19 ani, s-a decis să meargă la mânăstire. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. După opt ani, a fost uns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mânăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual, cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mânăstirea decât o singură dată în trecere. După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină. Pentru ca singurătatea să-i fie deplină, a refuzat să mai primească vizitatori.

Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces. Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mânăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, l-a văzut într-o zi hrănind un urs. Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu.

„Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilii era fi plin de viermi care ar mânca trupul vostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc pe El”…

O serie de cercetări medicale au dovedit că optimismul are un impact benefic asupra stării noastre de sănătate. Iată câteva concluzii ale acestor studii: optimiştii se îmbolnăvesc mai rar decât pesimiştii şi trăiesc mai bine;

Rata supravieţuirii bolnavilor de inimă este cu 30-50% mai mare pentru cei cu gândire pozitivă; Optimismul poate preveni apariţia cancerului de sân;

Gândirea pozitivă apără împotriva stresului, răcelilor şi ajută la păstrarea sarcinii; Optimismul ne protejează împotriva depresiei, ne măreşte nivelul de reuşită, ne îmbunătăţeşte sănătatea şi ne prelungeşte viaţa; Optimismul reduce tensiunea arterială şi hormonii asociaţi cu stresul, stimulând în mod pozitiv sistemul imunitar şi sistemul cardiovascular.

Dr. Steven Greer, director al spitalului Royal Masden din Londra, este de părere că optimiştii care nu acceptă ca pe o fatalitate ceea ce li se petrece şi continuă să-şi păstreze un spirit benefic orientat, combativ, au mai multe şanse de ameliorare sau chiar de vindecare până şi în lupta cu cancerul.
Cercetători ai Universităţii din Pennsylvania, SUA, au analizat cu atenţie un grup de 120 de bărbaţi care suferiseră un prim infarct. Opt ani mai târziu, un procent de 80% din cei pesimişti decedaseră în urma unui al doilea infarct, faţă de numai 13% din cei optimişti.

Psihologi americani de la Universitatea Utah au realizat un studiu amplu despre efectele optimismului şi pesimismului. Astfel, aceştia au arătat că oamenii încrezători în viitorul lor au, de regulă, o personalitate magnetică, ce atrage nu numai simpatia, dar şi suportul necondiţionat al celor din jur. Involuntar, optimiştii îşi stimulează prietenii şi rudele să le răspundă în acelaşi mod stenic, aceştia manifestându-şi mai mult afecţiunea şi sprijinul decât ar face-o pentru o persoană cu o atitudine pesimistă. Optimiştii sunt susţinuţi de cei dragi şi astfel rezistă mai uşor în faţa loviturilor vieţii.

Să fii cel mai bogat, să fii cel mai frumos, să fii primul în tot şi în toate… gândind că întotdeauna scopul scuză mijloacele… şi să arăţi o totală lipsă de consideraţie şi bun-simţ faţă de ceilalţi – iată ţelurile şi modalitatea mizerabilă pe care o promovează societatea, pentru a duce toate acestea la îndeplinire.

În zilele noastre, mulţi oameni au tendinţa să considere că este „puternic” mai ales acela care îşi striveşte într-un mod cinic şi cu multă cruzime oponenţii. Aşa se comportă mai ales aceia care afirmă pentru ei înşişi, în taină, că de fapt scopul scuză mijloacele, oricât ar fi acestea de josnice. Totuşi, cei înţelepţi afirmă că puterea benefică, divină – cea adevărată – nu are nevoie să fie exercitată într-un mod silnic, în mod forţat, asupra celorlalţi pentru a-şi face simţit efectul.

Dacă privim cu atenţie şi luciditate dincolo de aparenţe, ne putem da seama cu uşurinţă că a te folosi de puterea despotică, silnică, pentru a smulge unele servicii sau avantaje de la anumite fiinţe umane nu reflectă în fond decât incapacitatea de a obţine toate acestea prin forţe proprii. O astfel de putere tiranică, silnică, ce este exercitată asupra celorlalţi, este de fapt vectorul mascat al tiraniei. Toţi despoţii ştiu sau măcar şi-au putut da seama la un moment dat că vine un moment inevitabil, în care victimele întorc scârbite spatele opresorului şi, până la urmă, tirania, oricât ar fi ea de îngrozitoare, conduce în mod inevitabil la însingurare.

“Aoleo maică, seamănă cu Iisus!”, spune tanti Geta, uitând-se la copacul proaspăt tăiat.

Câţiva locatari din cartierul Giuleşti au înlemnit când au văzut chipul apărut în ciotul de lemn.

De teamă să nu le distrugă maşinile din parcare, câţiva locatari din cartierul bucureştean Giuleşti au hotărât să apeleze la primărie pentru a-i scăpa de o creangă care atârna deasupra parcării de pe strada George Vâlsan. Zis şi făcut!

“Aveam maşina parcată exact lângă copacul ăsta şi îmi era teamă că o să cobor într-o dimineaţă şi o s-o găsesc zob”, ne-a povestit Angela, tânăra care ne-a arătat imaginea.

“Am ieşit sâmbătă în parcare, mă uitam spre locul unde a fost creanga şi mă gândeam că acum aş fi alergat pe la poliţie dacă nu o tăiam. Atunci am văzut că în locul ăla e un chip de om. Am chemat şi câţiva vecini. Ne-am făcut cruce când am observant că seamănă cu chipul lui Iisus”, a mai povestit femeia.

V-aţi săturat de promisiuni? Ei bine, primarul Sorin Oprescu, nu. El a făcut ieri un bilanţ al activităţii sale, prilej cu care a lansat unele noi. Iată cu ce ne “ameninţă”.

1. Va face curăţenie în cimitire. Finalizare – sfârşitul anului 2009.
2. Va reabilita 20 de şcoli. Finalizare – 15 septembrie.
3. Va construi parcări subterane. Licitaţiile încep peste două luni.
4. Va reabilita 34 de străzi. Finalizare – sfârşitul anului.
5. Va construi un pasaj la Piaţa Presei Libere. Fără dată de finalizare. 6. Din iulie va începe lucrările la diametrala Nord-Sud (Buzeşti-Berzei-Uranus).