Începutul de secol XX a fost perioada cea mai fecundă în domeniul artelor. Anii ‘905 – ‘910 a adus o seamă de noutăţi în artele vizuale. În ‘906 cubismul, în ‘910 futurismul, pictura metafizică şi pictura abstractă. Dacă ar fi să definim pe scurt fauvismul acesta reprezintă cu siguranţă o revoluţionare şi un triumf al culorii, în care puritatea şi strălucirea cromatic, pare să fie la ea acasă. Criticul de artă Louis Vauxcelles a definit pentru prima dată acest curent artistic, drept “fauves” (fiare), în urma unei prime expoziţii din cadrul Salonului de toamnă de la Paris. Aici s-au întâlnit operele unor mari artişti: Matisse, Vlaminck, Derain, Manguin, Jean Puy etc. Însă Matisse devine adevăratul şef al mişcării fauviste. Acesta îi consideră drept fundament spre demersul său sălbatic prin cromatica strălucitoare pe adevăraţii maeştrii: Cezanne, Van Gogh, Gauguin. Apoi se lasă puţin influienţat şi de neoinpresionişti, relevant fapt prin picturile realizate la Sain Tropez la ‘901. Dacă Vlaminck merge cu violenţa cromatică până la un soi de brutalitate, Matisse are un desen mai clar evidenţiat de un colorit strălucitor. Dincolo de ei, Derain, un adept şi el al culorilor sălbatice, însă cu domolite de o anume suavitate. Relevante sunt tablourile sale pictate la Londra, între anii ‘905 – ‘906. Dufy, devine şi el pentru o perioadă o “fiară în cuşca sălbaticilor”. Însă pictura lui conţine şi elemente graficizate cu varii contururi moi, sinusoidale. Ca o notă în plus, foloseşte noncularea, negru în speţă, rezervându-i zone destul de largi în opera sa. După această perioadă, urmează cea în care apare un fel de reacţie împotriva fauvismului şi în care culoarea, strălucirea ei, pare cu mult mai domolită.